Adevarata fata a religiei

Un renumit gânditor modern, André Malraux, a afirmat într-un studiu referitor la evoluţia societăţii actuale, că “secolul XXI va fi ori un secol religios ori nu va fi deloc…”. Având în vedere situaţia conflictuală ce există în lume, datorată degradării spiritualităţii pe întreaga planetă, această afirmaţie ne apare fiind foarte întemeiată. Prin urmare, în această situaţie

se impune întrebarea dacă omul modern mai este religios şi dacă religia actuală (în special creştinismul, în forma în care este promovat de Biserica Catolică – biserică ce are cea mai mare influenţă în această perioadă) mai este în măsură să ofere o soluţie reală pentru situaţia de criză prin care trece societatea modernă.

În epoca modernă, ştiinţa a făcut paşi mari către o viziune mai spirituală asupra Universului. Paradoxal însă, Biserica rămâne pe loc, într-o stare de stagnare şi rigidizare. Astfel, asistăm la o îndepărtare a omului modern de creştinism, datorită modului dogmatic în care preoţii prezintă  învăţătura lui Iisus, actul rugăciunii, sensul vieţii şi al morţii, modul în care omul poate să se elibereze de păcate şi să se mântuiască.

La ora actuală, din păcate, creştinismul a devenit o dogmă care se reduce la a merge  în mod formal la biserică. Preoţii nu mai au capacitatea să înţeleagă şi să simtă că Iisus nu a venit pentru a crea o nouă organizaţie, pentru a fonda Biserica. Ei nu pot realiza că Iisus  a venit pentru a semăna în inimile oamenilor o sămânţă invizibilă, din care trebuia să răsară şi să crească aspiraţia spirituală autentică, dorul de Dumnezeu.

Biserica creştină, frumoasa şi pura fată de la ţară, introdusă dintr-o dată în imensa şi complicata lume a Imperiului Roman, a trebuit să treacă prin cele mai grele încercări şi numeroase schisme. Când o vom regăsi în secolul IV la Roma, ca mare doamnă respectabilă, ne va fi greu să o recunoaştem: ea va pierde simplitatea sa iniţială şi se va încărca cu defecte, care vor apăsa greu asupra întregii sale existenţe.

De fapt, la o analiză mai atentă a ceea ce a devenit creştinismul acum, se constată că mesajul lui Iisus a fost interpretat după interesele de moment ale conducătorilor Bisericii, care au inclus în doctrina bisericească elemente specifice altor tradiţii ce aparţineau popoarelor care au fost creştinate. Doctrina creştină a devenit astfel o combinaţie între mai multe tradiţii, care s-au suprapus peste învăţăturile transmise de Iisus prin apostoli.

Evoluţia bisericii creştine (în special cea romano-catolică) de-a lungul timpului, comparată cu mesajul textelor biblice, aplicat în perioada de început a creştinismului (perioadă aflată sub influenţa directă a apostolilor), a permis desprinderea unor concluzii în ceea ce priveşte devierea treptată de la mesajul adus de Iisus oamenilor.

Un prim aspect ce trebuie adus în discuţie, este tendinţa bisericii romano-catolice de a exagera importanţa Fecioarei Maria în doctrina creştină. Astfel, Fecioara Maria a ajuns să fie considerată mai importantă chiar decât Iisus. Fără a contesta câtuşi de puţin Sublima Fiinţă care a fost Fecioara Maria, trebuie să spunem că adorarea ei nu făcea parte din credinţa creştină originară.

Catolicii sunt învăţaţi că, dacă se roagă Mariei, ea le poate duce cererea la fiul ei Iisus; şi întrucât ea este mama Lui, El va răspunde cererii de dragul ei. Un cunoscut scriitor romano-catolic, Alfonsus Liguori, a scris pe larg că rugăciunile adresate Mariei sunt infinit mai eficiente decât cele adresate lui Cristos (Liguori a fost canonizat ca sfânt de către papa Grigorie XIV în 1839 şi a fost declarat doctor de către papa Pius IX).

Studii efectuate asupra acestui subiect arată că există urme puţine sau deloc ale rugăciunii “Ave Maria” ca formulă devoţională acceptată înainte de anul 1050. Mătăniile complete implică repetarea rugăciunii “Ave Maria” de 53 de ori, iar rugăciunea “Tatăl Nostru” de numai 6 ori. Rugăciunea “Ave Maria” (care este o rugăciune concepută de oameni) este de 9 ori mai mult repetată decât “Tatăl Nostru” (care este o rugăciune revelată chiar de către Iisus).

[ad#ad-4]

Această deviere de la filonul autentic al creştinismului este explicată de mai mulţi cercetători ca fiind dezvoltată din vechea adorare adusă zeiţei-mamă, care apare în foarte multe tradiţii străvechi ce au precedat creştinismul. Pentru a converti mai uşor la creştinism popoarele care adorau zeiţa-mamă, conducătorii bisericii au creat această dogmă, în care Maria (alături de Pruncul Iisus) a fost prezentată ca un substitut pentru zeiţa-mamă.

Un alt mod în care Biserica romano-catolică a deviat mesajul iniţial al creştinismului a fost înlocuirea zeilor din tradiţia popoarelor care au fost creştinate cu diferite personalităţi ale bisericii, cărora le-au fost atribuite puteri deosebite în unele domenii. Oamenii au fost învăţaţi că, dacă se vor ruga acestor “sfinţi” vor avea succes în domeniile pe care aceştia le “guvernează”. Astfel, Biserica romano-catolică are “sfinţi” pentru tot felul de profesii şi ocupaţii, diverse boli, ajungându-se chiar şi la domenii cum ar fi: animale domestice (Sf. Anton), televiziune (Sf. Clara), pentru a obţine un soţ (Sf. Iosif), pentru a găsi lucruri pierdute (Sf. Anton), etc.

Pe măsură ce creştinismul şi alte tradiţii s-au îmbinat, zeii acelor tradiţii s-au “transformat” în sfinţi: zeul Cheron în sfântul Ceranos, zeiţa Artemisa în Sf. Artemidos, zeului Dionysos i s-a dat numele Sf. Dionisus, etc.

Catolicilor li se spune să se închine întâi lui Dumnezeu şi apoi să se roage Mariei, sfinţilor apostoli, sfinţilor martiri şi tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, să-i considere ca prieteni şi protectori şi să le implore sprijinul la ora necazului, cu speranţa că Dumnezeu va acorda sfântului ceea ce El ar putea să-i refuze celui care cere. Această doctrină, opusă învăţăturii lui Iisus care Le-a spus oamenilor să se roage direct lui Dumnezeu, nu face decât să separe pe om de Tatăl Ceresc.

Pe lângă multele contradicţii cu care sistemul romano-catolic a fost infectat, sunt şi papii, care  de-a lungul timpului au început să pretindă “infailibilitate” ( ei erau investiţi cu puterea de a stabili doctrina pe care trebuia să o aplice Biserica). Cu toate că sensul iniţial al infailibilităţii papale avea de-a face cu lămurirea doctrinelor, oamenii s-au întrebat cum puteau fi papii infailibili în doctrină când unii dintre ei au fost exemple foarte negative de morală şi integritate. Chiar dacă papii au fost investiţi cu infailibilitate, istoria Bisericii romano-catolice este plină de conflicte între aceştia. Este cunoscut, în acest sens, un caz în care aceste conflicte au ajuns chiar la o formă grotescă: papa Ştefan VI (896-897) l-a adus în faţa instanţei pe fostul papă Formosus (891-896), care murise cu 8 luni înainte. Cu toate acestea, trupul său a fost dezgropat şi a fost aşezat pe un tron. Acolo, în faţa unui grup de episcopi şi cardinali, era fostul papă, îmbrăcat în veşmintele bogate ale papalităţii, cu o coroană pe craniu şi cu sceptrul în degetele înţepenite ale mâinii sale putrezite.

În timp ce se desfăşura procesul, duhoarea celui mort a umplut sala de întrunire. Papa Ştefan a început interogatoriul. Bineînţeles că mortul n-a dat răspuns la nici una din acuzaţiile aduse, aşa că a fost găsit vinovat, hainele i-au fost smulse de pe trup iar degetele folosite pentru acordarea binecuvântării pontificale i-au fost tăiate, trupul aruncat şi târât pe străzile Romei iar în cele din urmă aruncat în Tibru.

Având în vedere aceste lucruri, pretenţia Papei că este “Vicarul lui Cristos”, nu are de fapt nici o bază. Încă din anul 1612 s-a subliniat , aşa cum a facut-o Andreas Helwing în cartea lui “Roman Antichrist” (Anticristul roman), că titlul de “Vicar al lui Cristos”, este de fapt o acoperire pentru numele lui Anticrist (în latină expresia “Vicarius Filii Dei”, are o valoare numerică de 666).

De asemenea, sunt cunoscute cazuri în care papa a servit interesele duşmanilor declaraţi ai creştinismului – francmasonii. Există informaţii certe despre faptul că Papa  Ioan al XXIII-lea, Papa Paul al VI-lea, Papa Clement al V-lea (care a ridicat interdicţia credincioşilor catolici de a fi masoni) erau masoni (ca şi mulţi alţi episcopi, de altfel).

Creştinismul catolic trăieşte astăzi pe linia descendentă a evoluţiei sale. Astăzi, preoţii se plâng că audienţa slujbelor a diminuat mult. Oamenii se duc din ce în ce mai rar la biserică, iar când o fac, intră ca nişte copii care îndeplinesc o datorie, fără a mai avea o convingere sinceră. Să fie acesta oare sfârşitul?

Sectele, cultele pot muri, marile religii însă evoluează.Aceasta se va petrece, sperăm cât mai curând şi cu creştinismul, care este cel mai important dintre mijloacele divine care au fost date umanităţii ca ajutor pentru dezvoltarea sa spirituală,  pentru ca acesta să devină religia universală a viitorului.